Un tată care suferă, o mama care pleacă, un copil căruia nu îi rămîne decât să spargî în cioburi orice amintire, din puținele pe care le avea. O dramă. O durere mare, care îi ține captivă pe toți. În așa momente vrei și să plângi, dar parcă mai tare ai vrea să ai o inima mare, gigantă, uriașă care să dăruiască iubire tuturor care jinduiesc după ea. Vrei să te faci pânză de mătase, sa îi acoperi pe toți și să le faci viața moale și catifelată. Te vrei un soare, care să îi încălzească pe toți copiii singuri în noptile reci, dar și calde, în care îngheață din lipsa căldurii unei mame iubitoare.
„-Turska kava pentru artie…turska kava pentru mama…turska cava pentru Sonja.
Și, de câte ori facea o pauză, se prefăcea că umple o ceașcă.
O mână de femeie se plecă și degetul se lăsă pe gâtul ceainicului. Mâna era tânără, o, cât de tânără, putând deja urmele anilor îndelungași de trudă. Și vocea parcă mai matură decât mâna. Parcă altfel decât vocea unui adult tânăr.
Vocea Mariei Buloh.
-Ceai, Sonja, spuse ea atingând ușor gâtul ceainicului. Bem ceai acum.
Degetele Sonjei, încă dolofane, pielea frumoasă, strălucitoare, a copiilor mici, atinseră degetul inelar al Mariei și începuseră să se joace cu el.
-De ce. Mami? De ce bem ceai?
Iar Maria răspunse, mișcându-și încolo și încoace degetul cu verigheta care-i stătea să cadă:
- Fiindcă aici e Tasmania, nu Slovenia. Fiindcă lumea noastră e întoarsă cu susul în jos.
Ca să fie și mai convingătoare, Maria o apucă bine de mână și i-o întoarce încet, cu palma în sus. Ăi atinse cu degetul inelar palma mică, de jur ămprejur, făcând cercuri albe pe pielea pufoasă a copilului.
- Ca să ai un viitor trebuie să uiți trecutul, knedel.
Apoi luă patru degețele ale Sonjei și îi închisese palma.”
###
“Sonja ridică ceainicul, îl duse dincolo de fața de masă și îl lăsă să cadă la pământ, unde se făcu fărâme.
În mișcările ei nu era nici o urmă de energie. Mai degrabă o absență a energiei, o absență a emoțiilor, a dorinței. Sfărâmase ceainicuș fătră bucurie și fără furie. Apoi continuă, metodic, impasibil, să sfărâme tot serviciul. Deși fața nu-i trăda nici o emoție, cîteva clipe rămase surprinsă că zgomotul porțelanului sfărâmat nu copleșsea celelalte zgomote pe care le purta in ea. Mai întîi ceainicul, apoi cana de lapte, apoi farfurioarele și ceștile, toate căzură la pământ și se prefăcură în zeci de cioburi. Dar, indiferent de câte piese ale servicului de ceai cădeau la pământ, celelalte zgomote reveneau mereu, ca un urlet interior, care nu voia saă o părăsească: plânsul tatălui ei, viscolul care se izbea în barca lor cu o seară în urmă, cântecul mamei ei, cântecul mamei ei. Ceainicul și cana de lapte, farfuria și ceașca, pe beton. Porțelanul, neted ca perlele pe dinafară, ascuțit ca sticla și uscat ca moartea când se spărgea. Se spărsesră? Se spărseseră?
Ceainicul și cana de lapte, fărâme. Cântecul mamei ei. Plânsul tatalui ei. Farfuria și ceașca, sparte. Urletul din ea, care nu voia sa plece. Tatăl ei și mama ei.”
###
„Apoi aceleași degete, aceleași degete elegante, cu unghiile roase care pipaiseră răceală netedă și senzuală a lacrimilor-stalactite ce cădeau pe fața barajului. Acele degete râcâiră in turba acoperită de tufe.
Degetele se opriră o clipă, când Sonja zări ceva alb, sclipitor, în lutul gras. Dar numai o clipă. Apoi, degetele ei se repeziră asupra celei pete albe, o scoase din pământul anat, o sterseră de praf și dădură la iveală un ciob de porțelan pe care era pictat un rug de mugure stacojiu. Degetele ei scoteau cu frenezie bucăți mari de pământ și le făceau fărâme, descoperind alte cioburi de porțelan, sparte la fel, în unghiuri ciudate, ascuțite. Cele zece degete elegante, cu unghiile roase, continuau să scurme în stratul de turbă, dincolo de pământul ud, sălbatic, cu atâta uitare de sine de parcă ar fi scurmat într-un loc în propriul ei craniu.”
###
Un roman al legăturilor de familie în toată durerea şi asprimea lor, „Să bați din palme cu o singură mână” este un amestec de agonie şi fericire, construit pe baza relaţiei complicate dintre tată şi fiică. Sonja pendulează între dorinţa de a-şi ierta şi înţelege tatăl alcoolic şi încrederea naivă că mama ei s-ar putea întoarce, în ciuda abandonării sale la vârsta de doar trei ani.
Cât ține de titlu, unul intrigant, rezolvarea se află în filosofia zen, întrebarea fiind dată de către Zen Master Hakuin, care spune că toți știm care e sunetul dat de două mâini care bat din palme, dar știți oare care e sunetul dat de o singură mâna? Nu există răspuns corect, pentru că în urechile fiecăruia se va auzi un sunet diferit, în dependență de cine sunt, ce știu ei și în ce cred ei. Legătura dintre titlul cărții și subiectul cărții rezidă în acceptarea că oamenii gândesc diferit, iubesc în felul lor, așa cum pot ei, și că răspunsurile la întrebările vieții nu sunt niciodată ușoare.
Mi se pare că e cam întortocheată explicația mea, de aceea aș fi fericită să citesc cum vedeți voi asocierea dintre roman și titlu, așa, un joc de cuvinte să facem…?
Irina Țurcanu
mamă de băiat, medic oftalmolog.
Urmăriți pagina ei aici.
