Psihologii definesc stresul ca orice eveniment care perturba echilibrul norm al al corpului. Acest echilibru reprezintă starea corpului în timpul odihnei, atunci când nu se întâmplă nimic ameninţător sau neobişnuit. Este, de obicei, numită „homeostază” (care înseamnă literal „a rămâne la fel”). Stresul este deci orice eveniment care perturbă starea de homeostază a corpului.
Stresul este cauzat de evenimente numite „factori de stres”, care sunt de două tipuri: de natură fizică şi de natură psihologică. Stresul de natură fizică este deter minat de factori care produc traume imediate corpului, cum ar fi o mână ruptă sau un deget tăiat. Poate fi totodată determinat de factori de stres din mediu, cum este foamea.
Stresul de natură psihologică (numit şi „stres emo ţional”) este determinat de factori precum problemele financiare, o ceartă cu partenerul de viaţă sau un exa men apropiat. Sursele stresului psihologic la copii sunt destul de diferite de cele aplicabile adulţilor. în atelie rele mele, le cer participanţilor să se gândească la surse de stres specifice copiilor. Ele sunt listate mai jos. Aceşti factori de stres îi fac pe copii să se simtă îngroziţi, agi taţi, nedumeriţi, frustraţi, mânioşi, înşelaţi, trişti sau dezamăgiţi.
PRINCIPALELE SURSE DE STRES PENTRU BEBELUŞI ŞI COPII MICI
• Suferinţe provocate de acţiunea altcuiva (suferinţe cauzate direct de către alte persoane):
– abuz fizic, sexual, verbal sau emoţional;
– comportament lipsit de respect (insulte, minciuni);
– disciplină autoritară (inclusiv toate formele de pedeapsă);
– presiune pentru învăţare, performanţă, competiţie;
– aşteptări nerealist de m ari din partea adulţilor;
– reprimare sau respingere a emoţiilor dureroase – dragoste sau atenţie condiţionată de natura comportamentului copilului;
– rasism, discriminare sexuală.
• Suferinţe provocate prin omisiune neîmplinite):
– neglijare fizică sau emoţională;
– contact fizic (ţinut î.n braţe) insuficient;
– întârziere sau. înţelegere greşită a împlinirii nevoilor;
– lipsa oportunităţilor de a dezvolta ataşamente;
– lipsa atenţiei, empatiei sau deschiderii plină de sensibilitate spre ascultare;
– lipsa stimulării;
– lipsa autonomiei;
– promisiuni neîndeplinite;
– lipsa informaţiei, întrebări la care nu s-a răspuns.
• Suferinţe situaţionale (suferinţe indirecte, cau zate de împrejurările vieţii):
– traume prenatale sau din timpul naşterii;
– boli, răniri, intervenţii medicale;
– pierderea definitivă a ataşamentului (prin sepa rare sau moarte);
– separări scurte (suferinţele depind de vârsta copilului);
– suprastimulare;
– frustrări şi frici de creştere;
– restricţii inevitabile;
– schimbări majore (un nou frate/o nouă soră; schimbarea casei sau a şcolii);
– stres parental (nelinişte, durere, mânie, boala);
– dispute parentale, separare, divorţ;
– abuz de alcool sau droguri în familie;
– sistem familial disfuncţional;
– dezastre naturale (incendii, inundaţii, cutremure);
– expunere la violenţă (în viaţa reală sau prin in termediul mass-media);
– alte evenimente care determină teamă;
– dezamăgiri sau întâmplări neaşteptate;
– dispute cu fraţii sau alţi copii.
