Amintirile implicite sunt adesea pozitive şi lucrează în favoarea noastră – cum ar fi atunci când ne aşteptăm să fim iubiţi de cei din jurul nostru, pur şi simplu pentru că am fost întotdeauna iubiţi. Dacă ne bazăm pe mângâierea părinţilor noştri, atunci când suntem răniţi – pentru că întotdeauna au făcut astfel – asta se întâmplă deoarece o serie de amintiri pozitive implicite au fost stocate în noi. Dar amintirile implicite pot fi şi negative – ca atunci când am experimentat, în mod repetat, opusul, întrucât părinţii noştri erau iritati sau dezinteresaţi în momentele noastre de nefericire.
Problema cu o amintire implicită – în special dacă e vorba de o experienţă dureroasă sau negativă – este că atunci când nu suntem conştienţi de ea, devine o mină de teren îngropată, care ne poate limita în multe moduri. Creierul îşi aminteşte multe evenimente, indiferent dacă suntem conştienţi de ele sau nu, aşa că atunci când avem experienţe dificile – orice, de la o entorsă, la moartea cuiva drag – aceste momente dureroase se imprimă în creier şi încep să ne afecteze. Chiar dacă nu suntem conştienţi de originea lor din trecut, amintirile implicite pot să creeze în continuare frică, evitare, tristeţe şi alte emoţii şi senzaţii fizice dureroase. Astfel putem explica de ce copiii (la fel ca adulţii) reacţionează adesea puternic la situaţii, fară să fie conştienţi de ce sunt atât de supăraţi. Dacă copiii nu pot să conştientizeze amintirile lor dureroase, se pot confrunta cu tulburări de somn, fobii şi alte probleme.
Deci, cum putem să-i ajutăm pe copiii noştri, atunci când suferă din cauza efectelor unor experienţe negative din trecut? Încercăm să-i facem să conştientizeze aceste amintiri implicite, transformându-le în amintiri explicite, astfel încât copilul să le înţeleagă şi să se ocupe de ele, cu bună ştiinţă. Uneori, părinţii speră că cei mici vor „uita”, pur şi simplu, de experienţele dureroase prin care au trecut – dar, de fapt, copiii au nevoie ca părinţii să-i înveţe metode sănătoase de a integra amintirile implicite şi explicite, transformând până şi experienţele dureroase, în surse de putere şi înţelegere de sine.
Există o parte a creierului, a cărei sarcină este să facă exact asta: să integreze amintirile noastre implicite şi explicite, astfel încât să putem înţelege mai pe deplin, lumea şi pe noi înşine. Ea se numeşte hipocampus şi poate fl considerat „motorul de căutare“ a amintirilor. Hipocampusul lucrează cu diferite părţi ale creierului, pentru a aduna toate imaginile, emoţiile şi senzaţiile de memorie implicită şi a le uni, astfel încât acestea să poată deveni „imaginile” asamblate, care alcătuiesc înţelegerea explicită a experienţelor noastre trecute.
Gândeşte-te la hipocampus ca la un specialist în asamblarea pieselor de puzzle, care pune la un loc piesele de memorie implicită. Atunci când imaginile şi senzaţiile create de experienţă, rămân doar în formă implicită, atunci când nu au fost integrate de hipocampus, ele există izolate una de cealaltă, într-o dezordine amestecată, în creierul nostru. În loc să avem o imagine clară şi completă, un puzzle finalizat, amintirile noastre implicite rămân piese de puzzle risipite. Prin urmare, ne lipseşte claritatea necesară privind propria noastră desfăşurare narativă, care defineşte în mod explicit, cine suntem. Ce e mai rău este că aceste amintiri exclusiv implicite continuă să modeleze felul în care ne privim şi interacţionăm cu realitatea noastră de aici-şi-acum. Ele ne afectează imaginea de sine, clipă după clipă – toate, fără să fim măcar conştienţi de faptul că ele afectează modul în care interacţionăm cu lumea noastră.
Este esenţial, prin urmare, să asamblăm aceste piese de puzzle implicit în formă explicită, pentru a fi capabili să reflectăm asupra impactului lor asupra vieţilor noastre. Aici intervine hipocampusul. Îndeplinind funcţia importantă, de a integra amintirile implicite şi explicite, el ne permite să devenim autorii activi ai propriilor noastre poveşti de viaţă.
Atunci când nu le oferim copiilor prilejul de a-şi exprima sentimentele şi de a-şi aminti ce s-a întâmplat după un eveniment copleşitor, amintirile lor exclusiv implicite rămân într-o formă dezintegrată, răpindu-le orice cale de a-şi înţelege experienţa. Dar când îi ajutăm pe copii să integreze trecutul în prezent, ei pot înţelege apoi ce se întâmplă în interiorul lor şi să capete control asupra modului în care gândesc şi se comportă. Cu cât vei promova mai mult acest tip de integrare a amintirilor, cu atât mai rar vei observa reacţii iraţionale – de fapt, reacţii rămase din trecut – la ceea ce se întâmplă acum.
Nu spunem că integrarea memoriei este un panaceu universal, care va preveni toate izbucnirile şi reacţiile iraţionale. Dar e un instrument puternic, pentru a face faţă experienţelor dificile din trecut şi vei fi recunoscător că îl ştii, data viitoare când copilul tău se va lupta pentru un motiv necunoscut. Cu siguranţă că, atunci când copilul tău de cinci ani nu găseşte a piesă pentru a termina maşina de teren a lui Luke Skywalker şi se lansează într-o criză necontrolată despre „magazinul ăla tâmpit de Lego“, s-ar putea să nu fie vorba despre nicio amintire implicită, inspirată de George Lucas. De fapt, înainte de a supraanaliza situaţia, opreşte-te şi verifică elementele de bază: micului tău Jedi îi este foame, sau e furios, singur ori obosit? Dacă da, aceste probleme pot fi reparate destul de uşor. Dă-i un măr. Ascultă-l când vorbeşte despre sentimentele lui de frustrare. Petrece câteva minute cu el, ajutându-l să localizeze piesa lipsă. Du-l la culcare mai devreme, astfel încât să se odihnească şi să se descurce mai bine, a doua zi. Adesea, copiii fac ce ştiu mai bine; au doar nevoie ca noi să le satisfacem nevoile de bază. Pe măsură ce afli mai multe despre creier şi iei în considerare toate informaţiile pe care le oferim aici, nu uita de lucrurile simple şi evidente pe care le cunoşti deja. Bunul simţ te poate ajuta mult.
Dacă, totuşi, descoperi că are loc ceva mai complex, atunci ar fi bine să te gândeşti la experienţe din trecut, care ar putea afecta situaţia actuală. S-ar putea să nu găseşti întotdeauna o legătură între reactivitatea copilului şi un anumit eveniment în trecut; prin urmare, nu forţa o conexiune care nu există. Dar dacă simţi că un eveniment precedent ar putea influenţa acţiunile copilului, iată câteva metode practice prin care poţi să-l înarmezi cu instrumente care îl vor ajuta să-şi integreze amintirile implicite şi explicite şi să aibă mai mult control în modul de a reacţiona la circumstanţele lui actuale.
Text extras din cartea: “Creierul copilului tău” de Dr. Daniel J. Siegel
