În timp ce interacţionezi cu copiii pe parcursul zilei, întreabă-te la care parte a creierului lor faci apel. Implici creierul superior? Sau îl declanşezi pe cel inferior? Răspunsul la această întrebare poate să te ajute să determini rezultatul unuia dintre acele momente de echilibru delicat. Iată o poveste spusă de Tina, despre o situaţie în care s-a confruntat exact cu un astfel de moment, cu fiul ei: În timp ce mâneam la unul dintre restaurantele noastre preferate, am observat că fiul meu de patru ani plecase de la masă şi stătea în picioare, în spatele unei coloane, la circa trei metri distanţă. Oricât de mult l-aş iubi şi oricât de adorabil ar fi în majoritatea timpului, când i-am văzut faţa furioasă, sfidătoare şi cum scotea limba la noi, „adorabil” nu a fost cuvântul care mi-a venit în minte. Câteva persoane de la alte mese au observat şi se uitau la mine şi la soţul meu, Scott, să vadă cum o să rezolvăm situaţia. În acel moment, eu şi Scott am simţit presiunea şi judecata celor care priveau şi se aşteptau să aplicăm legea despre maniere într-un restaurant.
În timp ce mă îndreptam şi am îngenunchiat pentru a-l privi pe fiul meu în ochi, am văzut în mod clar două opţiuni. Opţiunea #1: Puteam să aplic metoda tradiţională „Comandă şi cere“ şi să încep printr-o ameninţare rostită pe un ton aspru: „Nu te mai strâmba, tinere. Du-te, aşează-te şi mănâncă-ţi prânzul, sau nu vei primi niciun desert.“
Uneori, opţiunea #1 ar putea fi o reacţie parentală adecvată. Dar pentru micuţul meu, această confruntare verbală şi nonverbală ar fi declanşat tot felul de emoţii reactive în creierul inferior – partea pe care oamenii de ştiinţă o numesc creier reptilian – şi ar fi reacţionat ca o reptilă la atac.
Sau opţiunea #2: Puteam să fac apel la creierul superior, într-un efort de a-l face să gândească mai mult – spre deosebire de răspunsul luptă/reacţionează.
Ei bine, eu fac o mulţime de greşeli ca mamă a băieţilor mei a şa cum vă vor confirma şi ei). Dar doar cu o zi înainte, ţinusem o prelegere unui grup de părinţi, despre creierul superior şi cel inferior, despre folosirea provocărilor de zi cu zi – momentele de supravieţuire – ca oportunităţi de a-i ajuta pe copiii noştri să evolueze. Deci, din fericire pentru fiul meu, totul era proaspăt în mintea mea. Am decis să aleg opţiunea #2.
Am început cu o observaţie: „Arăţi ca şi cum ai fi nervos. Aşa e?“ (îţi aminteşti „conectează-te şi redirecţionează“?) Şi-a strâmbat faţa cu sălbăticie, a scos limba din nou şi a proclamat cu voce tare: „Da!“ Am fost, de fapt, uşurată că s-a oprit acolo; nu ar fi fost neobişnuit pentru el să adauge ultima lui insultă preferată şi să-mi spună: „Jones, faţă de băşină“. (Jur că nu ştiu unde a învăţat chestia asta.) L-am întrebat de ce e supărat şi am descoperit că s-a înfuriat deoarece Scott îi spusese că trebuie să mănânce cel puţin o jumătate din quesadilla, înainte de a putea avea desert. I-am explicat că înţeleg ce l-a dezamăgit şi i-am spus: „Ei bine, tati e foarte bun la negociere. Hotărăşte cât ar fi corect să mănânci şi apoi vorbeşte cu el despre asta. Spune-mi dacă ai nevoie de ajutor.“ I-am ciufulit părul, s-a întors la masă şi am citit pe faţa lui, din nou adorabilă, că se gândea din greu. Creierul lui superior era, în mod clar, implicat. De fapt, era în război cu creierul inferior. Astfel, am evitat o izbucnire nervoasă, pe care o simţeam cum mocnea în el. În vreo cincisprezece secunde, fiul meu s-a întors şi i-a zis lui Scott, cu o voce furioasă: „Tată, nu vreau să mănânc jumătate de quesadilla. Şi vreau desert.“
Răspunsul lui Scott a fost ecoul propriului meu răspuns: „Ei bine, cât crezi că ar fi normal să mănânci?“
Răspunsul a venit cu o hotărâre lentă, fermă: „Am un singur cuvânt pentru tine: Zece înghiţituri”.
Ceea ce face ca acest răspuns ne-matematic să fie şi mai amuzant este că zece înghiţituri înseamnă că el va mânca mai bine de o jumătate de quesadilla. Deci, Scott a acceptat contraoferta, fiul meu a înfulecat fericit zece înghiţituri şi apoi desertul şi întreaga familie (precum şi celelalte persoane din restaurant) s-au bucurat de prânz, fară alte incidente. Creierul inferior al fiului meu nu a mai preluat controlul, ceea ce a însemnat că, din fericire pentru noi, creierul superior a câştigat bătălia.
Din nou, opţiunea #1 ar fi fost perfect potrivită, chiar indicată. Dar, de asemenea, s-ar fi pierdut o ocazie. Fiul meu ar fi ratat şansa de a vedea că relaţiile presupun conectare, comunicare şi compromis. Ar fi ratat şansa de a simţi că are puterea de a face alegeri, de a afecta mediul şi de a soluţiona probleme. Pe scurt, ar fi ratat ocazia de a-şi exersa şi de a-şi dezvolta creierul superior. Mă grăbesc să subliniez faptul că, deşi am ales opţiunea #2, eu şi Scott a trebuit să ne ocupăm, mai târziu, de comportamentul nepotrivit, manifestat de el în timpul incidentului.
După ce fiul nostru şi-a recăpătat mai mult controlul şi a fost capabil să fie receptiv la ceea ce am avut de spus, am discutat despre importanţa de a fi respectuos şi de a avea maniere bune într-un restaurant, chiar şi atunci când este nefericit.
Acesta este un exemplu care demonstrează cum simpla conştientizare a creierul inferior şi a celui superior poate avea un impact direct şi imediat asupra modului în care îi creştem şi îi disciplinăm pe copiii noştri. Observaţi că atunci când provocarea a apărut, Tina s-a întrebat: „Le ce parte a creierului doresc să fac apel acum?“ Ar fi putut să obţină ceea ce dorea, provocându-l pe fiul ei şi cerându-i să-şi schimbe imediat comportamentul. Are destulă autoritate pentru ca el să se supună (deşi fară să-i facă plăcere). Dar această abordare ar fi declanşat creierul inferior, iar sentimentele de mânie şi de abuz s-ar fi acumulat în el. Deci, în schimb, Tina a implicat creierul lui superior, ajutându-l să cântărească situaţia şi să găsească o modalitate de a negocia cu tatăl său. Trebuie să subliniem un lucru: uneori nu există loc de negociere, în interacţiunile părinte-copil. Copiii trebuie să respecte autoritatea părinţilor şi, uneori, asta înseamnă că nu e pur şi simplu nu, fară loc de comentarii. De asemenea, uneori contraofertele sunt inacceptabile. Dacă băiatul de patru ani al Tinei sugera să ia doar o înghiţitură din masa de prânz, tatăl lui nu ar fi acceptat târgul.
Text extras din cartea: “Creierul copilului tău” de Dr. Daniel J. Siegel
