Astăzi Eric a împlinit 2 ani, băiat mare, cu caracter și cu răspunsul NU la orice întrebare. ))
Recunosc, pentru mine primul an a fost mai greu (de primele 3 luni nici nu mai zici, zilele îmi păreau că sunt săptămîni întregi și nu mai vine seara să dorm măcar 20-30 minute). Dar, al doilea an a trecut foarte repede și începe deja să-mi fie tare dor de unele momente (mulțumim telefoanelor performante de astăzi care ne permit să “prindem” clipe pentru secole zi de zi).
Au fost 2 ani plini cu DE TOATE:
- 3 luni intense de colici și legănat (fără succes de multe ori) – în fiecare zi, de la ora 16 pînă la 20 era catastrofă. Îl durea burtica atît de tare încît se făcea vânat cînd se încorda. Iar cel mai dureros era să văd ochii lui atît de dulci care se uitau cu atîta jale la mine. Plîngea foarte puțin, mereu răbda și ne demonstra cît de puternic este.
- experiențe neplăcute la medici cu fraze de genul “copilul tău va fi …”;
- dureri de gingii noapte de noapte și zile întregi cu capricii și cu îmbrățișări și păreri de rău că nu-l pot ajuta mai mult decit o făceam (primii 2 dinți au ieșit la 5 luni, deci pînă acum povestea asta continuă) ;
- a spus cuvîntul mama la 4.5 luni și cuvîntul tata la 7 luni;
- tantrumuri de toată frumusețea timp de o săptămînă pe la 1.8 luni, după care a început să vorbească și să repete tot ce aude;
- fascinat de cifre și litere de la 1.6 luni;
- fascinat de cărți de cînd s-a născut )) ;
- 1 pavor nocturn care m-a speriat enorm;
- 24 luni pline de imbrățișări, bucurii, emoții și dezvoltare continuă!
În acești 2 ani am învățat o mulțime de lucruri (nici în 25 de ani nu învățasem atâtea) și încă mai am de învățat foarte mult. Eric mă provoacă și are nevoie de dezvoltarea noastră în calitate de părinți zi de zi. Deci creștem TOȚI 3 😀
Prima lui pasiune, care și acum o are, sunt cărțile. Atît de mult mi-am dorit să îndrăgească cititul, încît mă simt cea mai fericită atunci cînd în fiecare zi îl văd că dintre jucării și cărți mereu alege cărțile (uneori ne doare gura să citim aceeași poveste de minim 20 ori pe ora, dar nu cedăm).
După 1,6 ani e pasionat de mașini și de cifre și litere. Tot jucîndu-ne cu ele, acum știe tot alfabetul și cifrele pînă la 10. În schimb cu culorile și desenatul nu a vrut să fie prieten, nici chiar amici. După 20 luni a început să zică și culorile (spre mirarea mea, știți voi că copiii cel mai bine învață prin joacă și nici nu îți dai seama cum începe să le spună și tu ramii masca). Ce ține de desen, acum îi place să privească cum mama cu tata se joaca cu pensula, ah da, și el să aleagă culoare cu care să desenezi. Acum desenăm tot numai cifre și litere )))
A început să meargă singur mai greu. De mâinuță mergea mereu foarte bine, și ca mama care mereu iubește să-și facă probleme din orice mărunțiș deja începeam să îmi fac griji că nu merge singur. Pînă am inteles ideea lui: știa că de mîinuță el mereu ajunge mai rapid unde are nevoie, iar singur are nevoie de mai mult echilibru, deci concentrare, deci încetinire. Iar la 14 luni jumătate singur a lăsat mâina noastră și a început sa meargă cu pas grăbit. Eram atît de mîndră de el cit de increzut era că este gata și poate singur să meargă mai ușor.
A fost și este un copil foarte înțelegător și răbdător, dar și dacă are un plan foarte serios pe care s-a focusat, atunci ar fi bine să-l realizăm, altfel se supără rău (și da, sîntem părinți din aia care nu suportă să vadă copilul supărat nici un minut, dar nici din aia permisivi, limitele știm să-l învățăm, încă).
Odată cu dezvoltarea vorbirii și cu descoperirea puterii cuvîntului NU, am avut o săptămînă de tantrumuri serioase, căci îmi părea că cineva mi-a schimbat copilul. Supărări la fiecare secundă de la orice (vrea iaurt, nu vrea tu să îl țîi, nu tu să-i dai dar tată, nu tată dar mama, nu mama dar el singur și tot așa – într’un cuvînt singur nu mai înțelegea ce vrea). Defapt asta și este, în aceste momente de achiziționare a noilor capacități, copilul nu înțelege ce se întîmplă în corpul lui și mai ales nu poate să verbalizeze asta, sau dacă o spune noi nu prea ii înțelegem de fiecare dată, și toate împreună îl frustrează și mai mult și nu pot decît să plîngă, sau să strînge.
Dar în pofida la orice greutate, au fost mult mai multe momente pline de zîmbete pînă la urechi, îmbrățișări, uimiri, Te iubesc-uri și multumire.
Am descoperit cît de mult și fără să ceară ceva în schimb pot iubi copiii. Cît de sinceri putem fi și cît de puternici. Am învățat că trebuie să ne bucurăm de fiecare zi și de fiecare clipă, de lucruri mărunte și momente care rămîn acolo în sufletele noastre pentru toată viață, și care de fiecare dată îți provoacă aceiași fiori și dragoste cînd îți amintești de ele.
A fost incredibil de frumos!
La mulți ani COPIL MINUNAT.
Fie ca viața ta să fie mereu supravegheată de lumină. Iar noi ne vom strădui să fie plină de culoare și fericire.
Te iubesc pentru că ești inocent și bun, că ești frumos și dulce! Te iubesc pentru că ești al meu! Te iubesc și asta mă face să fiu mai bună, mai frumoasă, mai înțelegătoare! Sau poate că iubirea ta pentru mine mă face să fiu stfel. Și nu uita că nimeni și nimic nu îmi va schimbă sentimentele pentru tine, scumpul meu!
Eu și tati ne-am promis că orice s-ar întâmplă, tu ești și vei fi mereu pe primul plan! Te vom educa cum vom reuși noi mai bine, îți vom oferi toată iubirea și sprijinul nostru, îți vom sădi în suflet ce e mai bun și mai frumos. Ori de câte ori vei avea nevoie de o îmbrățișare sinceraă vom fi aici, oricând pentru tine. Și sper că atunci când vei crește mare vei fi fericit și te vei mîndri că suntem noi părinții tăi. Te iubim mult, mult, mult de tot! Vei putea înțelege asta cu adevărat doar când o să îți ții propriul tău copilaș în brațe și o să te pierzi în ochișorii lui mici.
TE IUBIM.
